La 23 de ani plini de viata si dupa 4 ani chinuiti de drept, am decis sa renunt. Nu la viata, ci la drept. Vedeti voi, in cazul meu cele doua concepte se exclud reciproc.  Semnele au fost mereu acolo, fix in fata ochilor mei si inca din primul an, cand singura satisfactie a propriei studentii se hranea din mandria familiei si din reactia apreciativa a celor carora le spuneam ca studiez stiintele juridice la Universitatea din Bucuresti, ca doar “nu oricine face dreptul.”

Am mers, deci, inainte din cauza unui cocktail de motive superficiale in care am coroborat in diferite cantitati propriul orgoliu, bucuria unei vieti sociale active, datoria de a nu-mi dezamagi parintii, speranta puerila ca semestrul urmator imi va placea, teama de a alege din nou gresit si lipsa unei alternative concrete. Si fiindca din toata lista asta lipseste o motivatie proprie sau o satisfactie reala de ordin profesional, am trecut prin facultate in cel mai superficial mod in care puteam sa o fac.

La fiecare curs ma plictiseam iremediabil din primele 5 minute si, ca sa para totusi ca iau notite si sa nu-mi fie evident dezinteresul, mazgaleam cartea cu tot felul de motive tribale sau caricaturi nereusite. La seminare il citeam pe Kant, scriam articole despre Tarkovsky sau imbracam un rahat virtual, pe Pou, in costume de broasca ori de urs panda.  Sesiunile erau adevaratul iad pe pamant, fiindca oricat de controversate ar fi anumite aspecte legate de facultatea asta, un lucru e cert si incontestabil: se face carte. Si cum eu am fost mereu prea mandra si/sau prea timida ca sa fentez un examen prin orice fel de modalitati parsive susceptibile sa-mi compromita stima de sine, nu mi-a ramas decat sa invat ceea ce nu-mi place, deci sa ma torturez, sesiune de sesiune, sacrificand nopti, stres, nervi, dioptrii, kilograme si doua fire albe de par. Cum este deja evident, cele mai multe dintre notele mele erau submediocre si nu imi pasa absolut deloc. Nu faceam diferenta intre ele, nu ma dezamagea un 5 si nici nu ma bucura un 10; voiam doar sa ma aud spunand intr-un rasuflu de usurare “am scapat si de asta”.

Totusi, au existat 3 materii la care m-am remarcat fara indoiala ca fiind cea mai buna din grupa – dreptul penal, criminalistica si medicina legala. Deci daca seminarele de civil erau precum nuntile, adica evenimente la care participam din pura obligatie si la care ma asezam undeva cat mai in spate ca sa pot sa scrolez linistita timeline-ul si sa nu acord atentie juramintelor in care nu cred, ei bine, la seminarele de penal ocupam mereu prima banca si le consideram intotdeauna insuficiente, asa ca ma documentam suplimentar acasa. Si daca la drept comercial abia eram capabila sa scriu o speta cap-coada, la criminalistica am scris din pura placere o lucrare intreaga de licenta in care am intors pe toate partile investigarea infractiunilor de omor calificat. Iar in ceea ce priveste medicina legala, singurul stagiu de practica pentru care am primit adeverinta aia pe bune  a fost cel in care, pentru o vara intreaga, am despicat cadavre, am analizat rigor mortis, am estimat momentul si am presupus cauza mortii in peste 60 de cazuri. Am invatat pe de rost toata procedura de autopsiere, stiam cu o zi inainte ce stiri se vor difuza la ora 5 si parul imi mirosea a ceva combinatie ciudata intre Gucci si carne putrezita de om.

Dar n-o sa insist in a accentua eticheta de ciudata lipita pe fruntea mea; ideea era ca am fost si eu buna la ceva in facultate, in afara sahului, pe care mi l-am ales ca sport in anul 1 si caruia i-am acordat mai multa atentie decat dreptului constitutional. Si pentru ca eram si eu buna la ceva, din cand in cand chiar ma imaginam dispunand o urmarire penala in calitate de procuror criminalist sau coordonand o cercetare la fata locului in cazul unor posibile infractiuni de omucidere. De ce nu? imi spuneam batandu-ma cu mana stanga pe umarul drept si consolandu-ma astfel de una singura, spunandu-mi ca poate ar trebui chiar sa fortez o admitere la Barou.

Gandurile astea care contraziceau fara indoiala realitatea nu erau produsul unei dorinte sau pasiuni sincere, ci erau nevoia unei tinere ratate de a-si musamaliza ratarea, de a amana confruntarea inconfortabila a unui adevar evident in speranta stupida ca, odata cu trecerea timpului, adevarul va suporta modificari – asa fac oamenii iresponsabili atunci cand sunt pusi in fata situatiei deloc comode de a recunoaste ca au investit timp si energie in ceva ce se dovedeste a fi total nepotrivit, ba chiar inutil. Unii nu recunosc niciodata, iar altii se consoleaza cu proverbul stramosesc “Mai bine mai tarziu decat niciodata”.

In anul 4 m-am alaturat cu succes celor din a doua categorie, dupa ce m-am invitat la un ceai cu mine insami si mi-am autoevaluat obiectiv atat cunostintele juridice, cat si dorintele personale. Deloc surprinzator, concluzia a fost definitiva si irevocabila, anume ca nu am ce cauta in domeniul juridic. In primul rand pentru ca m-ar transforma intr-un monstru frustrat, iar de fericire nici nu se pune problema,  iar in al doilea rand pentru ca, oricat mi-ar placea mie sa le stiu pe toate, sunt incapabila sa fac drept – poate nu sunt suficient de inteligenta, poate nu imi place suficient de mult, poate pur si simplu nu sunt porivita, poate nici nu conteaza de ce.

Ceea ce conteaza este ca m-am trezit in vara lui 2015 si dupa 4 ani de facultate cu o diploma mai inutila decat pistele de biciclisti suprapuse pe trotuare si cu zero perspective de viitor. Ceea ce conteaza si mai mult este ca m-am simtit, in sfarsit, libera si multumita. Abia atunci, cand am invatat sa respir din nou, am inteles cat de mult ma sufoca dreptul. Ba mai mult, am inteles ca asezasem in centrul universului meu nu pe mine insami, ci opinia publica referitoare la mine. Nu stiu cui si ce am incercat sa demonstrez atatia ani, dar ce greseala prosteasca! Si odata cu trezirea la realitate, schimbarea a venit in mod natural, de la sine.

Am adoptat o atitudine aproape nepasator de relaxata, am luat-o din loc cu pasi mici pe care i-am lasat fix in voia sortii, m-am pus pe mine in momentul prezent in rol principal si am transformat “fac ce simt acum si ce-o fi, o fi” in filosofie de viata. Poate nu mi-as fi permis luxul asta daca ar fi existat presiunea disperata si necesara a angajarii, dar am decis pe de o parte sa imi caut joburi temporare si sa experiementez pana imi dau seama ce vreau sa fac cu viata mea, iar pe de alta parte sa ma inscriu la un master care imi place – asa, pentru mine, pentru cultura mea generala si ca sa nu ma simt degeaba in cazul in care raman, din nou, somera.

Raspunsul celei din urma parti s-a concretizat in masterul de stiinte penale din cadrul Academiei de Politie; invat in sfarsit numai lucruri care imi plac, care imi starnesc curiozitatea si la care sunt buna. Prima parte, insa, a scartait rau. Probabil ca, daca as fi incercat in domeniul juridic, lucrurile ar fi stat putin altfel, dar m-am ferit de consultanta ca de dracu. In schimb, mi-am indreptat atentia catre joburi mediocre din domenii complet noi. Cate interviuri, atatea respingeri, iar motivele erau mereu aceleasi: sunt ultracalificata si multilaterala. “Malina, singura noastra rezerva este ca te-am tine pe loc. Ai facut dreptul si atat de multe stagii de voluntariat, poti mai mult decat sa comanzi consumabile pentru firma si sa oganizezi iesiri la LaserMaxx. Esti respinsa cu brio.”  Si uite asa am invatat doua lucruri: ca oamenii din HR sunt incredibil de ipocriti si ca Waze-ul e mai util decat GoogleMaps. In perioada aia, pachetul de interviuri si respingeri era ca mersul la paine: uzual, previzibil si neimpresionant. Poate e explicabil ca, atunci cand stii ca un raspuns pozitiv echivaleaza cu sfarsitul copilariei tale, sa le primesti pe cele negative cu o atitudine deloc afectata si total nepasatoare, sa dai play la seriale si sa iti continui viata minunata de femeie tanara si fara job.

Si in toata relaxarea mea care tindea spre nepasare, tot mai aveam momente in care imi parea ca raman in urma, ca pierd startul vietii, ca esuez lamentabil, ca toti au un plan de viitor si numai eu nu am unul, ca imi risipesc potentialul si ca deja ar fi trebuit sa am un salariu din care sa-mi permit 3 concedii decente pe an. Noroc ca Alex a fost mereu prin preajma si m-a adus de fiecare data cu picioarele pe pamant, explicandu-mi, pe de o parte, ca atitudinea de victima prefacuta nu ma ajuta, iar pe de alta parte, ca joburile nu vin asa, pocnind din degete, iar drumul vietii nu este, in cele mai multe dintre cazuri,  unul pe care ti-l poti prefigura clar la 23 de ani, mai ales cand ai ajuns la varsta asta fara sa stii cu adevarat ce vrei fiindca ai fost mai ocupata sa iti vinzi singura gogosi decat sa iti cunosti sinele. El, ca de obicei, avea dreptate, iar eu, tot ca de obicei, imi asumam toata responsabilitatea situatiei in care ma aflam, ma scuturam de fite, incetam dramatismele si ma intorceam detasata la filmele mele vechi, la picturile mele mediocre pe care le consideram ceva arta moderna, la antrenamentele de kickboxing la care mama spera din tot sufletul sa renunt si la alergatul nocturn prin campusul Politehnicii.

Eram in lumea mea, pe care o construisem dupa bunul meu plac si pe care o carmuiam intocmai cum voiam, iar interviurile si respingerile aferente erau o constanta care imi umpleau cateva ore la 3-4 zile, fara insa sa imi afecteze in vreun fel psihicul. Adevarul e ca, exceptand cateva crize scurte si absurde pe care le conectam cumva cu sindromul premenstrual, starea psihicului meu era constanta de multa vreme, in sensul ca rar de tot parasea sfera ratiunii si mult mai rar o atingea pe cea a emotiilor. Pe romaneste, eram cam moarta pe interior, dar va povestesc despre asta mai incolo.

Ziua in care aveam stabilit interviul cu cei de la Aiesec a fost marcata de o vreme rece si ploioasa, adica fix aia pe care o detest cel mai mult pe lume. Am considerat ca nu merita efortul si am decis sa anulez interviul, cand m-am trezit la usa cu Ionut, vecinul si unul dintre prietenii mei de suflet. Ne-am dat la vorba cateva ore si, cand mi-am amintit de interviu, era prea tarziu pentru codul bunului meu simt sa il anulez. Am blestemat un pic vremea cand am iesit afara si m-am miscat in reluare, cu fruntea incruntata si mintea nici eu nu mai stiu pe unde pana undeva in zona Stefan cel Mare. In ziua urmatoare am semnat contractul cu ei, in cea de dupa am aplicat de curiozitate si in gluma la toate internshipurile internationale care imi pareau ca suna bine si dupa o saptamana m-am trezit acceptata in Japonia, Columbia, Egipt, Spania, India, Panama, Thailanda, Vietnam, Tunisia si Maroc.