Ati mai pomenit om caruia sa-i fie rusine cu statutul de voluntar? Daca nu, pomeniti acum. Imi dezamagisem familia, o data, prin faptul ca renuntasem egoist la tot ce se investise in mine, iar acum prin faptul ca voiam sa plec la mama naibii fara niciun rost si scop dintre cele pe care ai mei le-ar aprecia, cand prioritatea mea era evidenta si deja necesara, adica gasirea unui fucking job. Dar, Dumnezeule, cum imi ardeau talpile, cum imi fierbea sangele in vene, cum imi crestea setea de duca si cum ardea in mine spiritul de aventura… Nu mai stiam cine sunt si cui apartin, nu-mi mai gaseam niciun loc, nu mai recunosteam nimic ca fiind acasa; eram, asa cum am mai zis, moarta pe interior si sigura de un singur fapt, anume ca vreau sa plec.

M-am invitat din nou la un ceai cu propriul sine si am decis hotarata sa plec indiferent cat si pe cine voi dezamagi, decizie pe care am considerat-o nu un moft, ci o datorie fata de mine insami. Si pentru cei care nu reusesc sa citeasca printre randuri sau au o parere exagerat de buna despre mine, dati-mi voie sa va atrag atentia asupra faptului ca am folosit expresia “o datorie fata de mine insami” si nu “o datorie fata de semeni/comunitate/planeta/whatever”, ceea ce inseamna ca decizia de a-mi risca viata prin Kenya nu si-a avut fundament intr-un altruism nobil, ci intr-o nevoie personala egoista. Intre nevoia mea de a pleca la capatul lumii si nevoia vecinei de la 2 de a-si cumpara saptamanal pantofi oribili nu a existat nicio diferenta substantiala de fond, si acum, ca am stabilit transparenta egoismului meu cat se poate de uman, sa ne intoarcem la strategia parsiva prin care am incercat sa impac capra mea si varza alor mei.

Capra mea avea nevoie sa iasa din zona de confort, deci de o cultura diferita, de o lume diametral opusa care sa provoace si de o experienta care sa marcheze, iar varza alor mei avea nevoie de cat mai putine riscuri, asa ca am ales, dupa ce Alex m-a convins sa renunt la epidemia de zika din Columbia, un proiect din Kyoto, Japonia. I-am spus ca plec doar mamei mele (care m-a sustinut total, complet, 100% si cum mai vreti voi – nu pentru ca i-ar fi fost confortabil, dar pentru ca stia mai bine ca oricine cata nevoie aveam de alt aer si cat de inutila e orice incercare de a imblanzi o persoana ca mine) si am lasat-o pe ea sa imprastie vestea prin neam, ca sa evit discutii de care parca deja eram satula si care m-ar fi durut sincer. Si chiar m-au durut, fiindca n-am scapat de “Tu trebuie sa-ti gasesti un job si un sot aici, in tara, nu sa ajungi la 50 de ani tot voluntar” si nici de “Asta-i trebuie ei acum!? Dar de, daca atat poate copilu’, atat face.” Am risipit cateva ore plangand aiurea si asumandu-mi statutul de rusine a familiei, dar apoi mi-am amintit ca auzisem pe undeva de existenta reala a unui concept abstract, dar simplu si natural, anume conflictul de generatii ori de perspective…

Imi amintesc perfect seara in care toata combinatia de vinovatie, dezamagire, neimplinire cauzata de faptul ca ma implinesc (ce frumos suna) si alte cateva miliarde de emotii apasatoare s-a transformat intr-un zambet larg si in cateva tentative de drifturi prin care simteam eu sa-mi exterorizez fericirea. A fost nevoie de un unchi si o replica pe care o pot reproduce cuvant cu cuvant: “Pai, mai, Malinuta, de ce-mi spui mie cu jumatate de gura ca pleci in Japonia? Iti dai seama ce misto o sa fie? O sa traiesti o experienta pe care n-ai s-o uiti toata viata ta! Bravo!”

Numai ca in seara urmatoare, in timp ce imi cercetam pe GoogleMaps viitorul camin japonez, am primit un mail de la o anume Estelle, membra AIESEC in Kenya. Bla bla bla, felicitari, Kenya, bla bla bla, am inchis mailul si mi-am continuat navigarea. Dupa o ora primesc pe WhatsApp un mesaj naucitor de sincer si emotionant de la un anume Will, fondatorul proiectului african la care fusesem acceptata. Mi-a cerut sa vin in Kenya si mi-a explicat, direct si cu toate cartile pe fata, de ce ei au mai multa nevoie de mine decat oricine altcineva. Ca o paranteza necesara – oriunde as fi mers, as fi avut acelasi job, anume acela de profesor; mereu m-am inteles bine cu oamenii inca nemanjiti de amprente sociale stupide si oricum lucrasem cu multi prin orfelinate, deci am mers la sigur cu un domeniu pe care il stapaneam cat de cat – inchid paranteza si ma intorc la Will, pe care il citez:

“Malina, intr-o tara saraca precum Kenya, oamenii ca tine sunt trimisii lui Dumnezeu. Te rog, vino aici! Vezi tu, realitatea la noi e incredibil de dura, iar oamenii care vor sa o schimbe sunt incredibil de putini. Toti fug de Kenya, cand sunt atat de multe de facut aici… Atata nevoie avem de omeni!… Doar gandeste-te ca unicul motiv pentru care parintii isi trimit copiii la scoala este masa calda pe care le-o oferim noi… si singura masa pentru cei mai multi dintre ei. Liceul este scump pentru cetatenii de rand, asa ca femeile se prostitueaza de la 14 ani, iar barbatii, tot de la 14 ani, incep sa fure sau sa se drogheze. La 20 de ani sunt cu totii bolnavi de HIV, iar la 30 mor, lasand in urma cel putin 3 copiii. Trebuie sa lucram la mentalitate. Trebuie sa le aratam ca exista o alta cale. Aici orice ajutor, oricat de aparent nesemnificativ, poate salva vieti. Tu, de exemplu, stii sa pictezi – e suficient sa ii inveti sa picteze, sa-si castige singuri un ban cinstit desenand turistilor peisaje africane. Vino sa-i educi, sa-i ghidezi, sa-i influentezi. Vezi tu, eu am crescut intr-o saracie inimaginabila. In 10 ani de zile nu a existat o singura zi in care sa imi permit doua mese…de 3 nici nu s-a pus vreodata problema. Norocul meu a fost ca m-am remarcat in scoala si m-au ajutat satenii, fiecare cu cat a putut, astfel incat am ajuns la liceu si chiar l-am terminat cu o bursa care mi-a permis sa studiez stiintele politice. Acum sunt lector la o universitate de profil tehnic, dar toata energia si toate resursele mele le canalizez spre proiecte prin care sa-mi platesc datoria fata de satul meu. Ei m-au ridicat pe mine, eu vreau sa-i ridic pe ei.”

Si brusc, totul a capatat un sens. M-am conectat inexplicabil de puternic cu Will si tot ce era confuz s-a clarificat, tot ce nu intelegeam am inteles, tot ce nu stiam am stiut. Aveam puterea sa ma repar pe mine reparand niste probleme ale altora si puteam sa ma las atinsa in timp ce ating pe altii. Abia acum, da, am putut sa vorbesc despre altruism. Vi s-a intamplat, vreodata, sa va aleaga deciziile pe voi si nu voi pe ele? Mie, da, in seara aia. Stiam ca e nebunie curata, dar mai stiam ca sunt momente in viata in care trebuie sa fii nebun, sa nu cauti explicatii, sa nu calculezi sanse si riscuri, sa nu gandesti prea mult.

Iar eu, pe cat de mult gandisem in ultima vreme, pe atat de putin simtisem, asa ca am sters Japonia cu buretele, am recitit fisa postului din Kenya si toate detaliile aferente, care sunau chiar bine – lucram la o scoala din inima tarii, departe de civilizatie, imi incepeam programul la 9 si-l terminam la 14, iar pentru 100$/luna imi era asigurata o cazare mai mult decat decenta, cu apa curenta, 3 mese pe zi, internet si haine spalate+calcate.

“Daca le-ai spus ca te duci si si-au pus oamenii baza in tine, du-te!” mi-a zis chiar mandru tata, cand i-am prezentat, timida dar pregatita de scandal, planurile mele sinucigase. Na, fatalitate, cum brusc si dintr-o data totul capata un sens natural si echilibrat, ca si cand ar fi fost sa fie!

In urmatoarele zile m-am documentat foarte mult si cu cat aflam mai multe despre Kenya, cu atat voiam sa stiu mai putin si cu atat mai rau imi parea ca am invatat-o pe mama sa foloseasca internetul. Vorbeam des la telefon, dar de fiecare data ii povesteam numai despre cum o sa vad lei si zebre, despre cum o sa sar dintr-o emisfera in alta, despre cum o sa imi fac prieteni noi si asa mai departe. Amandoua stiam ca, de fapt, ma expun unor riscuri aproape exagerate, dar niciuna dintre noi nu a indraznit vreodata sa deschida subiectul. Era mult mai speriata decat mine si n-am stiut cum altfel sa-i distrag atentia decat inventand o fobie stupida pe care o aduceam in discutie zi de zi, in speranta ca se va concentra mai mult pe rezolvarea fobiei mele ireale si-i va ramane mai putin timp in care sa se gandeasca la terorism si rapiri. Mama, nicio secunda nu mi-a fost frica de diaree, nici in tara si nici in Kenya. Nici macar nu mi-am luat pastilele la mine. Nici macar nu stiam care sunt.

Singura persoana careia i-am spus ca-mi e frica a fost Alex, caruia i-a luat numai cateva minute sa schimbe aitudinea de “Stai dracului acasa, daca sunt sanse mai mari de 10% s-o sfeclesti!” cu cea de “Mai, sa ai bani la tine. Iti dau si eu daca vrei, dar sa vii acasa daca…orice. Te urci in avion si vii acasa.” Dragul de el…

Iar eu… Principala mea frica a fost sa-mi fie prea frica si sa dau inapoi. Cu cat ma gandeam mai mult ca plec singura in mijlocul terorismului, al bolilor si al saraciei, cu atat mai multor semne de intrebare trebuia sa raspund, iar eu nu aveam raspunsuri efective, motiv pentru care, primul lucru pe care l-am facut dupa ce am citit alertele de calatorie ale MAE a fost sa-mi cumpar biletul de avion si sa-l cumpar pentru un viitor cat mai apropiat, asfel incat sa nu am timp sa ma sperii si mai tare.

Daca va intereseaza, MAE zicea asa:

“Ministerul Afacerilor Externe recomandă cetăţenilor români, ca urmare a deteriorării stării de securitate din Kenya, a atacurilor asupra turiştilor şi a demonstraţiilor, care au loc inclusiv în capitala Nairobi, să evite călătoriile care nu sunt necesare în această ţară.

Se înregistrează o creştere a ameninţărilor teroriste, răpiri de persoane, numeroase lupte între grupări armate, precum şi demonstraţii. Atacuri armate ale diferitelor bande pot să apară în orice moment, în special în Nairobi şi Mombasa. Au fost raportate 166 de cazuri de îmbolnăvire dintre care 8 decese datorate holerei. Există posibilitatea ca acest focar să se transforme într-o epidemie, din cauza lipsei de igienă şi a secetei. Ministerul Afacerilor Externe avertizează cetăţenii români care vizitează Kenya asupra existenței unor cazuri de febră galbenă și informează asupra obligativității vaccinării împotriva acesteia.”

Apoi a urmat teama de a nu dezamagi comunitatea, care, exact cum imi spusese tata, si-a pus speranta in mine. Eram primul voluntar in proiect si primul alb cu care comunitatea de acolo urma sa aiba tangente; pana si asta mi se parea nesigur, dar l-am avut mereu pe Will aproape. Vorbea cu mine ore in sir, imi promitea ca o sa aiba grija de mine si ca-mi va fi mereu aproape, imi trimitea poze cu locuri si oameni, cu el si Mary, sotia lui, cu Brian, fiul lor in varsta de un an. Aveam sa locuiesc cu ei si sa fiu in siguranta tot timpul. Ma linistea mult si cu fiecare conversatie a noastra, admiratia, respectul si dragul fata de el cresteau inexplicabil. Ma facea sa ma simt minuscula si ma fascina pana la cer si inapoi. Nu intalnisem in viata mea un om mai intreg si mai frumos! Ce onoare si ce placere, sa dai de astfel de persoane… Si pentru ca scriitura mea e plictisitoare, iar multi dintre voi nu veti ramane cu mine pana la final, profit acum de ocazie, rup firul narativ si va spun ca fiecare cuvant de-al lui Will era imbibat in venin, fiecare replica era o minciuna nesimtita si fiecare actiune, inclusiv cea de-a ma aduce pe mine in proiectul lui, avea un scop parsiv si ieftin. El insusi era si inca este un gunoi uman, o persoana diabolica, o minte periculos de rea. Dar despre cum a furat de la prietena lui bolnava de hiv si incredibil de saraca, precum si despre cum m-a lasat pe mine sa mor pentru 150$, mai incolo. Acum noi eram prieteni, iar eu, fascinata de nobletea sufletului sau.

Perioada de dinaintea plecarii a fost confuza. Resimteam presiunea si teama de un necunoscut despre care tot ce stiam era ca m-ar pune in pericol, dar incercam sa imi pastrez psihicul lucid si echilibrat. N-as fi dat inapoi pentru nimic in lume, ba chiar imi placea ca, desi eram inca in tara, experienta kenyana deja incepea sa ma testeze, sa ma provoace, sa-mi intinda limitele si sa ma scoata din zona de confort, iar eu fix asta urmaream. Dar in afara de Alex, nimeni n-a banuit macar ca tremuram in propria piele. Imi era dificil sa ma focusez pe activitati care in mod normal imi erau dragi – filmele, de exemplu, ori spectacolele de opera, la care pe vremea aia participam saptamanal. Nici sa sa pleasure myself nu mai eram in stare, daca stiti ce zic. Tot ce faceam era sa alerg. Cand nu dormeam, mancam sau faceam alte activitati din sfera celor absolut necesare, eram in Politehnica si imi rupeam Salomonii.

Am primit un mail de la Adam, vicepresedintele AIESEC in Kenya – un tip cel putin chipes, mail in care mi-l prezenta pe Brian, cel ce urma sa-mi fie buddy si sa aiba grija de mine in Kenya. Mi-am rezolvat problema vizei si a vaccinelor. Mi-a intocmit doctorul o lista interminabila de “Sa nu!”, iar dragele de Irina si Andreea, membre AIESEC din Universitatea din Bucuresti, m-au familiarizat cu evolutia conceptului de soc cultural. Am impartit o sticla de vin cu verisoarele mele, de la care am primit cel mai pretios sfat – multe multe perechi de chiloti. 32, mai exact. Am cumparat creioane colorate, acuarele, carti, haine si mingi pentru copiii care deja ma asteptau in Africa, precum si magneti cu Romania, ii traditionale si palinca de Zalau pentru Will, Adam, Brian, Mary, Estelle si Spain, alt voluntar alaturi de care urma sa impartasesc experienta africana. Mi-am luat ramas bun de la ai mei fara niciun strop de dramatism. Livia mi-a stors o lacrima cu un roman si o dedicatie sensibila. Am stat in bratele lui Alex si am plans aproape o ora in noaptea de dinaintea plecarii – pentru efect dramatic si ca sa-i cersesc atentia, cum fac in general femeile cand sunt in preajma barbatilor si vor sa impresioneze. Ah, da! Alex este prietenul meu cel mai bun si nu-l cheama Alex, deci nu-l cautati. Mi-am luat ramas bun de la Calif cu un dil de pui cu extra cascaval si m-am dus singura la aeroport, conversand mult cu Victor, soferul uber-ului. Am avut escala de 16 ore in Zurich si am inoptat in hostelul aeroportului, cu inca 2 femei si un barbat in camera. La 3 noaptea el l a facut infarct si eu am inteles ca incepusem cu dreptul. Pe avion am ascultat tot albumul lui Ed Sheeran, soundtrack-ul grav din Interstellar si o simfonie a lui Beethoven, am vazut animatia Micul Print si parca inca un film. Abia cand am aterizat in Nairobi, capitala Kenyei, am constientizat unde sunt si mi-am auzit propriile ganduri certandu-ma resemnat: “Malina, ce dracu ai facut?”